doamna Eugenia
Alin a venit cu propunerea sa facem munca in folosul comunitatii. Eram a 12-a, iar el lucra la cv. Vroia sa plece in State, deci trebuia.
Am acceptat imediat. Dupa ce am cunoscut-o pe asistenta sociala care ne-a preluat din holul primariei, ni s-a prezentat propunerea. Urma sa primim cate un caz social de care sa ne ocupam cate 5 ore pe saptamana.
Alin a fost prezentat unei batrane destul de senile care locuia pe Unirii, intr-o casa veche. Eu doamnei Eugenia, o batranica cu un picior amputat, imobilizata intr-un scaun cu rotile.
Lemnaria era in spatele curtii. Dupa ce treceai de poarta mare de lemn si de scarile ce duceau catre apartamente, faceai stanga pe un trotuar ingust care cotea la dreapta in capatul zidului si se oprea la picioarele usii de brad imbibat cu ulei folosit de motor. Lacatul era infasurat intr-un celofan, menit sa ii incetineasca procesul de ruginire. Cheia o ceream mereu doamnei Eugenia, dupa ce bateam de trei ori in usa verde si asteptam aproximativ trei minute sa imi deschida.
Lemnele erau aranjate bine in lemnarie, in acel spatiu mic in care se odihneau stand culcate mii de inele care se inghiteau unele pe altele, atatia si atatia ani reprezentati de formele unor roti de bicicleta. Lemnaria era asemenea unui manual de istorie, cu miros de lemn, ulei si pamant.
Umpleam cosul cu lemnele pe care le spargeam cu toporul si le duceam apoi in casa. Trebuia sa fac la fiecare intrare pirueta aceea prin care dai perdeaua la o parte, cu cotul stang ascutit si genunchiul ridicat pana sub cos, ca sprijin. Prima incapere servea ca bucatarie. Pe dreapta, imediat dupa masa, cladeam cu grija lemnele cu care doamna Eugenia avea sa intretina focul saptamana urmatoare. De fiecare data ma intreba de scoala, si uneori ma ruga sa ma asez pe fotoliul din camera ei. Imi spunea ca e fericita, ca stie ca Dumnezeu o iubeste, ca e bucuroasa de fiecare data cand vin. Statea in scaunul ei, avea o patura maro in brate si dioptrii mari la ochelari, atat de mari incat ii vedeai fiecare clipire si fiecare lacrima. Atat de mari, incat speram ca lacrimile ei sa nu inunde toata strada. Atat de mari, incat daca ar fi existat ratiune in lumea asta, s-ar fi interzis purtarea lor.
Stiam atat de putine despre doamna Eugenia incat fiecare drum de la liceu pana pe Andrei Saguna, unde locuia, insemna o noua ocazie in care imi imaginam trecutul ei. Vazusem o data o poza cu ea din tinerete, si era atat de frumoasa…
Primavara ne-am luat la revedere. A fost ziua in care as fi vrut destabilizarea radicala a climatului global. Am mai vizitat-o cu prajituri, trimis de mama, la sarbatori. Iar in toamna am plecat la Bucuresti.
Nu am putut sa povestesc multa vreme nimanui despre doamna Eugenia. Conform contractului nr. 88/20.10.2004, punctul IV, subpunctul 4, orice informatie referitoare la persoanele asistate la domiciliu este confidentiala.
Oare in lipsa definitiva a persoanei, mai e valabila clauza?
Filed under: răcnete | 1 Comment
Tags: clauza, doamna eugenia, istorie, lemne, Prieteni, răcnete, voluntariat
Ce se intampla cu pauza?
De fiecare data cand cineva te intreaba ce faci, ii raspunzi ancorandu-te in piscurile vietii tale, in acele noduri proeminente ale existentei tale – inveti, muncesti, te distrezi, esti linistit, pacalesti, iubesti, crezi.
Mereu incercam sa fim ca si tipii aceia din filme, care apar acum la o masa festiva imbracati cu sacou in carouri si peste cinci secunde sunt in pantaloni de bumbac pe malul unui lac, nu-i asa? Intotdeauna ne fascineaza viata lor, si mereu ne-au placut butoanele care au deschis scurtatura trans in – trans out.
Ne plac existentele fragmentate, vietile umplute de masline trase in scobitori si de praf si fum, dar doar in dozele perfect calculate. Nu ne plac vietile videoclip – sunt prea mult. Ne place sa credem ca avem o viata plina, una lipsita de pauza. Un scenariu scris de un fost textier pe amfetamine, cu gingiile mereu sensibile si insangerate. O poveste care sa merite.
Pauza devine dusmanul tau cel mai mare. Pe nimeni nu intereseaza faptul ca ai pierdut zile gandindu-te la ceva atat de nesemnificativ. Nimanui nu ii pasa ce ai simtit atunci, atata vreme cat le vei spune ceva care merita. Atata vreme cat le vei arata ca iti accelerezi existenta taind colturi, te vor iubi si accepta.
Ce se intampla totusi cu pauza? Vrei sa stii?
Filed under: răcnete | 2 Comments
Tags: film, filme, papadie, pauza, poveste, scenariu
Infrastructura
Calatoresc foarte des cu masina prin Romania, in circuite care depasesc 2000 km. Starea deplorabila a drumurilor face calatoria dificila, insa frumusetea de dincolo de parbriz socheaza. M-am regasit de multe ori oprind pe dreapta sau incetinind pe drumuri nationale sau judetele, doar ca sa admir jocul soarelui printre nori sau al ploii printre spice.
In acelasi ritm, intalnesc mereu oameni noi. Frumusetea lor romaneasca e evidenta. Uneori, oameni concentrati pe conducerea unor afaceri, alteori oameni cu umor si buna dispozitie. Problema insa, apare in zona puntilor de legatura dintre ei.
Stam la fel de prost la circuitele care ne leaga pe noi, oamenii acestei tari, ca si la drumurile rutiere. Valoarea noastra sta in indivizi separati de grup, entitati in dreptul carora tragi pe dreapta sau incetinesti, nu in echipe. Odata cu rezolvarea acestei probleme, a infrastructurii umane, Romania va deveni un brand solid, sau cel putin va fi pe drumul cel bun.
Filed under: Uncategorized | 1 Comment
Tags: Uncategorized
